Povestiri de emigrant: Viață de chelneriță
Doamna Felicia Doleanu a avut forța să înceapă, la numai 26 de ani, o viață nouă în Occident, plecând de acasă, în 1990, doar cu un geamantan. A pornit către America, via Germania, înscriindu-se într-o excursie de Crăciun de trei zile. N-a mai ajuns în America, pentru că, mărturisește chiar ea, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Așa că din trei zile s-au făcut douăzeci și trei de ani”. După mai bine de două decenii petrecute în Germania, timp în care a lucrat la diferite restaurante, s-a întors în concedii acasă, a fost încercată de un dor mistuitor față de cei dragi și a revenit în țara de adopție cu bateriile încărcate. Felicia Doleanu își povestește viața din Germania cu umor, talent și optimism. „Cum arată viitorul meu? Eu îl văd excelent! Fac tot ce vreau, când vreau și cum vreau … Mă bucur de fiecare clipă, fie că muncesc, dorm, mă plimb, citesc, ascult muzică, mă distrez cu amicii. Sunt foarte altruistă și iubesc să dăruiesc, să fac celor din jur surprize plăcute! Am un optimism debordant. Nu-mi uit niciodată zâmbetul acasă!Felicia Doleanu a acceptat ca o parte dintre amintirile sale de emigrant să fie publicate pe Romaningermania.ro. În noile episoade, doamnia sa povestește cu mult umor despre colegii și prietenii pe care i-a avut de-a lungul timpului, despre diverse tipuri de oameni pe care i-a cunoscut.
Fabio din Trieste. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea de a-l suporta
de Felicia Doleanu
Am o problemă. M-a procopsit Dumnezeu cu un nou coleg. E un italian micuț, delicat, slăbuț, cu ochii albaștri, cu pielea întinsă ca un pergament (îmi dă senzația că nu prea i-a ajuns „materialul” Creatorului și l-a cam cârpit).
Noul meu șef mi l-a prezentat la începutul lunii, m-a rugat să-i explic ce are de făcut și să încercăm să-l ajutăm. Povestea lui tristă m-a impresionat profund. A fost adus în Germania de sora unui patron de gelaterie, să facă o probă de o lună. După două zile, fiindu-i dor de mamă, a dat un telefon scurt – un minut, fără să știe că șeful avea camere de luat vederi în prăvălie. Șeful a coborât, i-a pus valiza-n brațe și l-a aruncat în stradă, fără să-i plătească nici măcar cele două zile de muncă.
Mario, noul meu șef, i-a oferit un loc de muncă, un pat și o farfurie de mâncare. Eu, mama răniților, l-am adoptat imediat. I-am explicat ce trebuie să facă la bar. După două ore, în timp ce-i explicam pentru a zecea oară cum se face o anumită băutură, mă privește candid în ochi, își flutură frizura gen Fuego, îmi zâmbește dulce și mă întreabă:
- Signora, mi trovi un bell’uomo? („Doamnă, mă găsiți un bărbat frumos?”).
Mie mi-e teribil de greu să mint chiar și atunci când am timp o săptămână să pregătesc un răspuns. Când sunt luată prin surprindere, nu pot spune decât adevărul.
- No, veramente caro, mi sembri mezzo frocio! („Nu, sincer scumpule, îmi pari jumate homosexual”) .
Se prăpădește de râs. Buzele subțiri aproape dispar într-un zâmbet chinuit.
Restaurantul se umple. Clienții dau buluc. Fabio din Trieste îmi tot pune întrebări, într-un dialect melodios, nordist, de polentone. Eu încerc să-mi păstrez calmul (puținul calm pe care-l am îl drămuiesc în porțioare homeopatice).
- Signora, scusaaaaaa, comme era un doppio … mi suono dementicato?!
(„Doamnă, mă scuzați … cum se făcea dublu espresso”?!)
Fiule, îi explic a zecea oară, urlând, cu degetele prin aer (mai aveam un pic și i le introduceam în ochi): doppio, dublu, două, de două ori, chestia asta … cu două … luate-ar dracu de italian, parcă-ai fi crescut în Africa!
Ies afară, respir adânc, ZENNNNNNN; DINGGG:BUMMMMMM, mă rog la Dumnezeu să-mi dea puterea de a-l suporta.
Revin și-l văd sugându-și un deget. Mă întreb în gând ce-o mai fi pățit? I-o fi dor de maica-sa?! Mă pregătesc să-i împrumut celularul să o sune. Se apropie cu pași mărunți de mine și-mi spune, foarte muzical, dar fără să schimbe tonul, de cinci ori, aceleași cuvinte: „Mi fano male le ditine, mi fano male le ditine, mi fano male le ditine, mi fano male le ditine, mi fano … („Mă dor degețelele! Mă dor degețelele! Mă dor degețelele! Mă dor degețelele! Mă dor degețelele!”) Și mă privește ca o căprioară rănită. Mi se pare un tonomat stricat.
- Ce-ai făcut? – îl întreb exasperată.
- Mi-am rupt „o pielicică” cu dinții.
Iar ies afară, iau o gură de aer, îmi blestem zilele, fac un exercițiu scurt de Yoga (de calmare).
Mă întorc. Continuă să se lamenteze. Mi se pare un bocet stins.
- Fiule, vrei să te duc la spital?
- Nu, dar mă dor …
! Taaaaaaaaaaci!Taci! Dacă nu, n-o să te mai doară nimic, niciodată.
Dă Dumnezeu și tace. Din când în când, clampăne din gură așa ca berzele (oare berzele fac așa?!), de trei patru ori, consecutiv. Mă uit la el și mă minunez.
Azi îmi arată disperat o pată cât un bob de orez pe pantaloni: „Signora, una macchia! Signora, una macchia! Signora, una macchia”. Un scâncet care nu mai încetează, iar eu nu am răbdare.
- Ia fiule o bucățică de lămâie. Ia un pic de săpun pe un șervețel!
- Nu iese. E o pată urâtă. Și ochii i se umplu de lacrimi.
Și clienții mă cheamă, telefonul sună. Mâncarea așteaptă să fie dusă la mese, băuturile nu sunt gata, iar eu mă uit la „macchia” cât un bob de orez și prin cap îmi trec gânduri criminale.
- IA O FOARFECĂ!
În seara acesta mă întreabă cu aceeași privire inocentă, cu degețelele împreunate (ca un preot fals): „Doamnă, care a fost prima impresie când m-ați văzut? Puteți să-mi răspundeți sincer, că nu mă supăr!”
- Dragule, intuitiv am simțit că-ți lipsesc niște rotițe!
Și râde…și râde…Și mie îmi vine să plâng. Au trecut doar patru zile și deja vorbesc singură. Cum îl voi suporta până la sfârșitul lunii?! Îl compătimesc, sincer, dar de mine mi se rupe sufletul. Cunoașteți vreo formulă magică prin care să-l suport mai ușor? Dacă va funcționa, cred că o să-mi schimb profilul: mă voi ocupa de autiști, de dilimandroși, de nebuni, de handicapați.
Tom, bisexualul
de Felicia Doleanu
Într-o seară, demult, după o zi foarte grea, am plecat cu colegii, să ne relaxăm un pic la o discotecă, în care se cânta și karaoke și care aparținea unui bun prieten, Tom.
Tom era un tip teutonic, atletic, cu ochii albaștri, inteligenți, cu o voce baritonală, cam teatrală – ca a majorității homosexualilor, dar foarte plăcută. De câte ori mă vedea intrând cu trupa mea de băieți (internațională), mă întâmpina călduros, cu joc de glezne și de buci, dându-și ochii peste cap și eliberând tot felul de onomatopee: „Ooohh, bella donna” (asta eram eu!), aaahhh „Giiiiiiiiiinooo, ehhh Baffo .., ohohoo Leeeeoooo, ăăăh Mashutt” (și se apleca spre noi să ne sărute, acoperindu-ne cu nori de pudră și urme de ruj. Apoi, curgea șampanie.
Tom locuia într-o vilă, foarte aproape de mine. Era unicul fiu al unei doamne care-l răsfăța, îi accepta toți prietenii și pe mine mă plăcea în mod deosebit. De câte ori ne întâlneam, mă rugau să merg să le fac „Brusccheeeettttaaaaaa!” („Aaahhh bellaaaa donna, bruschetta ta e delicioasă!”).
Așa! Deci în seara respectivă, după câteva pahare, pe o muzică nebună (pe care o simțeai ca pe niște pumni în stomac), el, foarte mândru, mă invită să-mi arate modificările făcute în discotecă. Totul era ca o grotă, cu niște lumini lila, roz, cu tot felul de separeuri, cu câteva baruri. El îmi răcnea în timpan cât a investit, cu mâinile fluturând prin aer ca niște porumbei mari și albi.
Dintr-odată, mă împinge tandru într-o cabină. Pe perete, o plasmă care tocmai rula o scenă de amor la bordul unui yacht de vis, pe o mare turcoaz, unde un brunet superb, cu un corp de Adonis, penetra un blond la fel de frumos. Amândoi rânjeau, arătându-și dantura impecabilă. Era ceva sălbatic și pătimaș în chestia asta! Am rămas hlizindu-mă ca un copil care vede prima oară bradul împodobit în august. Niciodată nu m-am gândit că homosexualii fac dragoste în picioare! Nu știu de ce mă gândeam mai tot timpul la sex oral. Poate datorită modului de pronunție, felului vulgar de a rotunjii cuvintele. Cert e că Tom închide fain ușa și-mi spune: „Eheeei bella donna … și acum o să te violez!”
Mă uit la el câteva secunde, timp în care la mine-n cap era cinema! Scurt metraj: mă amenință cu violul, șanse să mă apăr n-am (animalul are doi metri). Să țip?! La atâția decibeli, nu mă aude nici dracu.
Dacă mă violează, merg la poliție, depun plângere care ar suna cam așa: „La ora 03,30, într-o discotecă de homo, unde eu eram probabil singura femeie, am fost violată de cel mai homo dintre ei, în timp ce tocmai vizionam un film porno, cu și despre homosexuali, într-o cabină specială! Și polițiștii: DOAMNĂ AȚI TRAS PE NAS? SAU AȚI BĂUT?”
Mă bufnește un râs de zile mari. Un râs cu lacrimi! Tom se uită jignit la mine: „Bella donna, să știi că sunt bisexual!”
Foarte ofensat, povestește scena colegilor mei! Ăștia încep să râdă mai cu lacrimi decât mine.
A doua zi aveam cu toții febră musculară de râs. Șeful meu îmi reproșează: „Felicia, cara mia, orice bărbat ar renunța la viol la așa o avalanșă de râs! Devine nesigur…che cazzo!”
Uite-așa am mai învățat ceva! Să mă apăr de violatori …
Cu Tom am rămas prietenă și azi, dar încă n-am fost la el să-i fac Bruschetta.
No hay comentarios:
Publicar un comentario